PlayStation Vita a intrat deja în rândul gadgeturilor nelipsite unui gamer ce vrea să simtă pe propria-i piele toate experienţele tari. Iar dacă până acum am văzut jocurile de talia lui Uncharted, Little Big Planet ori FIFA ce au fost create pentru acest sistem handheld, era şi timpul ca Ubisoft să ia înţeleapta decizie de a lansa nebunia Assassin’s Creed şi pe PlayStation Vita.
Chiar asta s-a întâmplat, iar nebunia care a ieşit este cu totul extraordinară! Nu este prima dată când seria Assassin’s Creed se iubeşte cu o consolă portabilă, AC: Bloodlines fiind primul joc din această franciză jucabil pe “micul ecran” al PSP-ului. Însă comparaţia noului Assassin’s Creed III: Liberation nu trebuie făcută în niciun caz cu jocul de pe PSP, acesta fiind o experienţă de talia lui Assassin’s Creed III în multe privinţe.
Jocul urmăreşte tradiţia exactităţii istorice a seriei, fiind situat în New Orleans-ul secolului XVIII şi povesteşte 15 ani din viaţa unei lady, Aveline de Grandpré, care are obiceiul de a lăsa bunele maniere la o parte pentru a fi primul asasin de sex feminin din franciza Assassin’s Creed.
Intriga se învârte încă de la început în jurul lui Aveline, personajul având atât origine burgheză din partea tatălui, dar şi sânge african din partea mamei – fostă sclavă căsătorită cu unul din cei mai apreciaţi negustori din New Orleans. Astfel, avem un personaj ce aderă la Frăţia Asasinilor încă de mic copil, putându-se amesteca atât cu plebea, cât şi cu marii bogătaşi din urbe – care fie vorba între noi, nu au nicio idee cât de periculoasă poate fi domnişoara!
Jocul se bazează pe trei ipostaze diferite ale personajului principal, ea putând alege între cele trei deghizări diferite ca look şi nivel de notorietate – “lady persona”, “assassin persona” şi “slave persona”.
Asasinul îi permite lui Aveline să îşi folosească toate armele din dotare însă cu menţiunea că va creşte în notorietate foarte rapid, în timp ce în cazul celorlalte două deghizări lucrurile sunt prioritizate diferit: sclavul îşi foloseşte excelent puterea de a se amesteca în mulţime în timp ce lady persona îşi foloseşte farmecul pentru a seduce gardienii şi a scăpa în acest mod din situaţiile neplăcute.
Fiecare dintre aceste faţete este folosită exact ca în cazul avertismentelor la reclamele ce ne bagă pe gât medicamente: această deghizare se poate elibera fără a şti dacă îţi poţi duce la bun sfârşit misiunea. Se recomandă să apeşi “restart memory” de câteva ori până îţi dai seama ce naiba să fii pentru a avansa în joc (pentru că, de cele mai multe ori, nu eşti anunţat ce persona trebuia să foloseşti). Dacă apar manifestări neplăcute şi sunteţi pe cale de a vă fierbe creierul de nervi – renunţaţi la joc pentru o perioadă.
Cred că aceasta este descrierea perfectă a sistemului cu totul nelucrat din spatele Assassin’s Creed 3: Liberation: pe măsură ce avansezi, eşti nevoit să te îmbraci şi să te porţi în funcţie de ce se mulează pe misiunea respectivă, ori jocul “uită” destul de des să te anunţe că trebuie să fii o lady, de exemplu, pentru a putea ucide un anume personaj şi a-i face loot. Astfel, te trezeşti într-o casă din care nu mai poţi ieşi să te duci să te schimbi şi eşti nevoit să apeşi restart memory.
Din punct de vedere geografic, lucrurile se întâmplă în New Orleans-ul secolului XVIII, care a fost extrem de bine executat, atenţia la detalii văzându-se chiar în momentul în care vrei să faci puţină mişcare, să te caţeri pe clădiri, să fugi sau să înoţi – moment în care, datorită graficii extrem de detaliate, PS Vita începe să rendeze la un framerate sub optim, fapt ce deranjează extrem de mult, fiind un mare minus în gameplay.
Un alt decor din Assassin’s Creed 3: Liberation îl reprezintă The Bayou, locul în care Aveline îşi vizitează mentorul – Agate- cel care a învăţat-o tot ceea ce trebuie pentru a fi cel mai bun asasin. Păcat că producătorii nu ne-au oferit mai multe detalii despre cum anume a ajuns această fată nobilă să devină o maşină de ucis.
În ceea ce priveşte sistemul de luptă, nu ne lipsesc asasinările, luptele directe, scăderea notorietăţii prin uciderea martorilor la crimele atroce făcute de Aveline însă există şi o parte destul de…proastă – sistemul de alegere a ţintei este greoi şi dacă trebuie să asasinezi o un anumit personaj dintr-o duzină, să zicem, va dura ceva până la lock target. Armele disponibile sunt destul de diverse – de la clasicul pistol, cuţite, săbii, tuburi prin care arunci săgeţi otrăvite, până la biciuri, bombe cu gaz paralizant şi ceva ce semăna foarte bine cu un bătător de covoare). Toate acestea pot fi cumpărate de la magazinele de arme răspândite prin oraş, sau chiar de la traficanţi de arme, contra banilor virtuali numiţi „ecu”.
Din punct de vedere al controlului, Liberation foloseşte din plin ecranul tactil, astfel putându-se deschide harta şi inventarul de arme dar tot stick-urile analog de pe Vita sunt o mană cerească în joc. Trebuie să specificăm şi că Ubisoft a vrut să folosească din plin caracteristicile consolei, chiar dacă de cele mai multe ori aceste adiţii exotice nu au făcut decât să strice gameplay-ul. Astfel, de câteva ori trebuie să îndreptăm camera de pe spatele consolei spre o lumină puternică pentru a decodifica scrisori deschise în prealabil prin glisarea simultană a degetelor pe cele două suprafeţe tactile faţă-spate. Complicat, nu-i aşa? Să nu uităm nici de abilitatea de a fura din buzunare – care mi-a ieşit doar de câteva ori, procedeul fiind destul de complicat iar implementarea destul de prost realizată: lock target apoi glisarea degetelor pe ecranul tactil din spate.
Apocalipsa a venit mai devreme pentru mine şi probabil trebuia să arunc cu Vita de pereţi şi să înjur producţia de la Ubisoft în momentul în care a trebuit să duc o bilă printr-un labirint întortocheat în condiţiile în care giroscopul consolei nu voia să se mişte în direcţia înclinării dispozitivului. Ajunsesem să ţin consola cu fundul în sus, doar ca să pot trece mai departe. Chiar şi în aceste condiţii, mi-am păstrat calmul şi am mers mai departe, avansând în misiune cu pofta specifică unui joc ce reuşeste să te atragă, chiar dacă au existat multe tentative de a renunţa complet datorită unor implementări pe alocuri jenante.
O adiţie intresantă o reprezintă faptul există şi un minijoc în care poţi controla flota de vase comerciale a tatălul lui Aveline, investind astfel puţin pentru a primi mai mulţi “ecu”, cheltuiţi pentru a cumpăra alte nave, arme, haine pentru deghizările lui Aveline ori provizii – muniţie, săgeţi otrăvitoare, bombe cu gaz paralizant şi altele.
Nu trebuie să neglijăm nici partea de multiplayer, care aduce faţă în faţă asasinii cu duşmanii de-o viaţă – templierii ce se luptă pentru supremaţie în lume. Totul decurge asemenea unui joc de strategie, în care colectezi asasini ori templieri având abilităţi cât mai tari, ca apoi să îi trimiţi în oraşul pe care vrei să îl cucereşti. Modul multiplayer funcţionează pe o scară globală, iar toţi jucătorii de Liberation pot influenţa echilibrul dintre Asasini şi Templieri. Nimic interesant în ceea ce mă priveşte.
Ca impresie generală, jocul poate fi atractiv atât pentru fanii împătimiţi ai francizei, cât şi pentru cei care nu au timp să trăiască experienţa Assassin’s Creed pe console sau PC-uri, fiind o experienţă cu identitate proprie dar care se apropie şi de acele titluri realizate pentru hardware mult superior celui aflat în mica PS Vita.
Chiar dacă are foarte multe puncte slabe care probabil puteau fi remediate printr-o testare mai amănunţită a jocului, Liberation poate fi gustat din plin de către cei care vor să încerce alceva decât clasica experienţă Assassin’s Creed.
