REVIEW: Metro: Last Light

Zilele trecute când mă plimbăm prin rețeaua de metrou a Capitalei noastre dragi îmi imaginăm în jurul meu un scenariu post apocaliptic cu generatoare făcute pe brânci, adăposturi improvizate, tristețe, disperare și fel și fel de orătănii care vor să ne îngurciteze.

Scenariul acesta mi-a venit în minte după ce am terminat de jucat Metro: Last Light, continuarea jocului Metro 2033. Povestea continuă cu protagonistul nostru favorit și foarte tăcut Artyom. Acesta are conștiința foarte încărcată după evenimentele din 2033.

Mintea și sufletul său sunt pline de confuzie, vinovăție, regrete și durere. Totuși, un strop de speranță pentru a scăpa din situația precară în care se află vine de la prietenul lui spiritual Khan.

Vestea pe care o va primi Artyom reprezintă mobilul care va pune în mișcare toată povestea din joc. De asemenea, aceasta reprezintă singura șansa a protagonistului nostru de a face ce trebuie pentru a avea conștiința împăcată.

După ce pornesc agale spre obiectivul meu constat că situația din metrou nu s-a schimbat prea mult. Avem de-o parte supraviețuitorii apocalipsei nucleare care încearcă să trăiască de pe o zi pe alta, de altă parte avem facțiunile neonaziste și neocomuniste care încearcă să își impună supremația și regimurile fabuliste și nu în ultimul rând avem creaturile din metrou și de la suprafața.

Adăugăm toate aceste elemente la un loc și ne iese un mare ghiveci condimentat cu instinct animalic, frică, neîncredere, trădări și decizii morale.

Acțiunea jocului se desfășoară în stațiile de metrou, zonele de tranziție dintre acestea și la suprafața. Mai sunt și câteva zone care fac legătură dintre metrou și suprafață.

Hai să vă spun cum merge treaba cu gameplay-ul. Încep mai întâi cu inamicii umani. La această categorie am avut mai multe posibilități de abordare. Am posibilitatea să intru într-o zonă cu armele trăgând în toate părțile în stilul Rambo, dar acest lucru contravine moralei mele de a nu înrăutăți situația și mai mult într-o lume devastată de război și durere. De asemenea, nu trebuie să uităm că resursele sunt limitate și nu ne permitem să aruncăm cu gloanțele pe fereastra metroului.

O altă abordare pe care puteam să o folosesc a fost stilul ninja. Mă foloseam de întuneric pentru a îmi ascunde prezența. Pentru a îmi facilita trecerea incognito și a îmi crea un mediu propice  puteam să deșurubez becuri, sting lămpi cu gaz și să umblu la panoul cu siguranțe. În ultima situație venea de obicei cineva să investigheze situația, iar eu aveam de ales în a îl adormi temporar cu un pumn în moacă sau a-l adormi definitiv cu un cuțit în gât. Poți de asemenea să arunci cuțite în inamicii tăi în caz că nu te poți apropia de ei.

Din păcate în multe situații am dat peste un AI cam rudimentar, dacă îi pot spune așa. Să vă dau un exemplu. Eu mă aflu într-o zonă întunecată și în față mea, la 20 de cm de mine este un soldat. Dacă nu cumva întru în el sau trag un glonț nu se alertează de prezența mea. Pur și simplu se uită la mine. Nu pot să zic că în nivelele pe care le-am jucat era beznă completă, astfel încât să fi avut vreo o scuză săracii inamici.

Un alt defect pe care l-am observat este că acest tip de AI este foarte egoist. Mă refer la faptul că el în loc să verifice dispariția colegilor de breaslă din jur, își vede de cartelele lui de metrou. Țara arde și baba se piaptănă.

Dacă ne uităm în ograda AI-ului creaturilor situația stă un pic mai bine. De exemplu, când eram într-o zonă de tranziție către o stație de metrou mă trezesc asaltat de un număr măricel de pocitanii. Am decis să mă duc într-un colț al acelei locații și să fac un zid de foc în fața mea cu ajutorul grenadelor incendiare. Din păcate nu am fost atent la coloana de susținere din dreapta mea și din această cauza am ajuns să fiu flancat.

Am mai observat la creaturile amfibii că și ele incearcă sa te flancheze. De obicei se întorc în apă și apar din alt loc sau se folosesc de carapacele lor rezistente să înainteze.

Din păcate imersiunea este stricată într-o anumită proporție de coloană sonoră. De fiecare dată când urmează să vină un val de inamici, fie ei umani sau nu, ai parte de un fel de sunet/melodie care te anunță. Când se termină acel val se oprește şi sunetul/melodia. Totuși, eu am încercat să nu bag in seamă acest lucru, astfel încât să mă bucur de valul iminent de inamici.

Moneda de schimb principală din acest joc sunt gloanțele produse înaintea apocalipsei. Cu ele puteți cumpăra filtre necesare pentru masca voastră de gaze, truse de prim ajutor, muniție, arme și îmbunătățiri pentru acestea.

Grafica arată mult mai bine decât în jocul precedent. Dacă în stațiile de metrou  nu sunteți chiar impresionați, la suprafață cunoaștem o temă morbidă. Clădiri care demult erau impozante, acum sunt niște ruine, care încearcă să reziste probei timpului sub ocupația noilor gazde.

Detaliile mici precum crăpăturile măştii de gaze, muște sau gândaci care încearcă să se așeze pe ea (iar Artyom trebuie să o curețe cu mână), sunt factori care augmentează imersiunea. Mi-aş fi dorit să existe ceva mai multe opţiuni de modificare a graficii, în special în ceea ce priveşte motion blur-ul.

Într-un nivel, un fel de puls electromagnetic nu îmi permitea să folosesc lanterna mea de încredere (pe care o încărcam din minut în minut să iluminez bine) şi nici night vision-ul. Singura soluție era să folosesc bricheta mea în formă de glonț care nu lumina chiar mulţumitor. Pe măsură ce pășeam eu tiptil, tiptil și cu ochii în toate părțile încep să aud sunete îngrijorătoare. Brusc mi se face inima cât un purice și încep să apăs frenetic butonul menit să pornească lanterna. “Fir-ar voi să fiți de purici verzi! Pornește, lanternă nenorocită! Nu mă lăsa să mor pe acest tărâm damnat.”

Deodată mi se aprinde beculețul (minţii). Uitasem că aveam la mine grenade incendinare. Le arunc astfel încât să îmi lumineze calea și fug de rup pământul. “La plăcintă înainte, la război înapoi”.

Artyom nu este un personaj prea vorbăreț, dar putem să îl cunoaștem mai bine prin intermediul monologurilor din timpul loading screen-urilor sau cu ajutorul unor pagini de jurnal pe care le găsim de-a lungul călătoriei noastre.

Unii dintre tovarășii protagonistului nostru sunt destul de bine interpretați din punct de vedere grafic și vocal. Din păcate nu toți excelează la acest capitol. Am avut parte de momente în care era evident că un vorbitor nativ de limba engleză se chinuia să încropească un accent rusesc. Ah well, poate era vodka de vină. 😀
În cadrul jocului există un sistem care pune la încercare moralitatea jucătorului. Aici ajungem la fel ca în dilema din Crysis 3 (“Does the man make the suit or the suit makes the man”). Oare Artyom ne influențează felul în care gândim, ne induce stări și emoții sau noi suntem în control total asupra personajului? Eu zic că este jumi – juma.

Când facem o faptă mai mult sau mai puţin morală suntem avertizați cu ajutorul unui indicator subtil şi ambiguu că ni s-a acordat sau ni s-a luat un punct de moralitate. Cred că îmi era mai bine fără acea “atenționare”. Numai la final ne putem da seama dacă suntem păcătoși sau încercăm să nu mai cauzăm suferință într-o lume deja amară, căci jocul are două finaluri care depind de deciziile morale luate pe parcursul jocului.

Pot spune că Metro: Last Light mi-a oferit o experiență pe care am întâmpinat-o atât cu reacţii pozitive cât şi cu unele negative legate de umanitatea din universul din care face parte. Artyom reprezintă acel om de rând afectat din cauza deciziilor sale, dar când îi este oferită ultima lumină de speranță spre îndreptarea lucrurilor și crearea unei lumi mai bune, el va trece prin orice ca să facă ceea ce este corect și moral.

Chiar dacă studioul 4A Games nu este la fel de faimos ca alte studiouri, a făcut o treabă destul de bună. A învățat din greșelile jocului precedent și ne-a oferit un produs de o calitate mai mare.