Lumea este zbuciumată. Un nou virus se răspândeşte cu repeziciune iar viitorul omenirii este pus în pericol. Ce simţi atunci când eşti un simplu om iar totul se dărâmă în jurul tău? Ce simţi când o viaţă banală se transformă într-o luptă pentru supravieţuire?
Noul joc al celor de la Naughty Dog vine să răspundă la aceste întrebări şi ne propune o călătorie plină de emoţii şi încercări prin America devastată a viitorului apropiat, unde oamenii sunt o specie pe cale de dispariţie.
Motivul Apocalipsei? Infecţia cu o nouă variantă a ciupercii numite Cordyceps, transmisibilă la om prin muşcătură sau ingestie de spori. Cordyceps produce mutaţii în creier şi, în doar câteva ore, transformă un om perfect sănătos într-o creatură umblătoare, însetată de sânge. în termeni “la modă”, un zombi.
O lume distrusă, cu oameni distruşi
Acţiunea din The Last of Us ne pune în pielea lui Joel, la 20 de ani de la începutul pandemiei Cordyceps. Joel este un supravieţuitor iscusit ce se ocupă cu activităţi de contrabandă – el poate introduce sau scoate orice dintr-o zonă de carantină pentru recompensa corectă. Experienţa lui în a supravieţui pe teritoriile nesigure din afara zonelor de carantină este şi motivul din care acceptă să o escorteze pe Ellie, o adolescentă de 14 ani care trebuie să intre în contact cu membrii unei grupări paramilitare ce poartă un război cu armata şi tirania impusă de aceasta. Din păcate lucrurile iau o turnură neaşteptată iar călătoria durează ceva mai mult decât ar fi trebuit.
Ellie este o fată isteaţă, curajoasă şi plină de speranţă şi reprezintă principalul partener de călătorie al lui Joel pe parcursul acţiunii. De-a lungul timpului, între cei doi se creează o legătură foarte strânsă, aproape părintească, iar discuţiile dintre cei doi devin tot mai personale şi pline de dramă. Tocmai această relaţie dintre cele două personaje este şi motorul care propulsează jocul şi te ţine lipit de controller – conversaţiile dintre Joel şi Ellie dar şi gestica şi acţiunile lor conturează nişte personaje memorabile, umane, credibile.
Sentimentul călătoriei într-o lume pierdută este prezent la tot pasul. Peisajele dezolante pline de moloz şi pustietate, mesajele disperate scrise pe pereţii caselor şi mulţimea de maşini părăsite pe străzi arată ca o fotografie a ultimelor clipe ale umanităţii. Lumea a încremenit cu 20 de ani în urmă şi a dat voie naturii să-şi recapete supremaţia. Dincolo de mediul înconjurător o avem pe Ellie, născută după momentul pandemiei. Pentru ea traiul în zona de carantină reprezintă întreaga sa experienţă de viaţă.
De-a lungul călătoriei, Ellie pune numeroase întrebări despre viaţa de dinaintea pandemiei. Ea nu a văzut niciodată animale sălbatice, nu a fost niciodată într-un cinematograf, nu a a văzut niciodată zgârie-nori de aproape şi nici măcar nu ştie ce este o maşină de îngheţată. Călătorind alături de Joel, Ellie descoperă o mulţime de lucruri aparent banale de care ea nu a avut parte şi îşi exprimă uimirea faţă de acestea. Astfel se augmentează drama lumii post-apocaliptice iar personajele devin tot mai apropiate în raport cu jucătorul.
Poate tocmai aceasta este cheia succesului în The Last of Us – jocul nu mizează pe acţiune lipsită de context, ci prezintă personaje credibile, imperfecte şi foarte vulnerabile care se luptă să supravieţuiască în SUA anului 2033, un teritoriu ocupat de creaturi zombi, trupe ale armatei şi grupări ostile de supravieţuitori.
Jocul nu este pentru cei ce s-au aşteptat ca The Last of Us să fie un fel de Left4Dead pe PlayStation 3. Există o mulţime de creaturi zombi în joc, dar ele nu constituie punctul central al jocului, ci doar nişte obstacole în drumul lui Joel şi Ellie. Iar raritatea resurselor (inclusiv a muniţiei) reprezintă un factor care te determină să cauţi întotdeauna moduri de a evita luptele sau de a le aborda foarte prudent şi inteligent.
Creaturile infectate din The Last of Us sunt de patru feluri, în funcţie de stadiul de evoluţie a mutaţiei creierului. Cei mai recent infectaţi se numesc Runners şi sunt cei mai numeroşi – aceştia au o înfăţişare umană şi aleargă violent spre prada lor. Fiindcă sunt cel mai puţin evoluaţi, lupta cu un singur runner este de obicei destul de uşoară chiar şi cu mâinile goale. Stadiul 2 de evoluţie este Stalker-ul, un fel runner mai inteligent şi puţin mai desfigurat, care se ascunde şi aşteaptă momentul oportun pentru a ataca. Acest stadiu de evoluţie este unul tranzitiv şi trece rapid, acesta fiind şi motivul din care Stalker-ii sunt foarte rari.
Un tip de zombi frecvent întâlnit şi foarte periculos este Clicker-ul. Aceste creaturi sunt într-un stadiu mai avansat de mutaţie, lucru evident atunci când observăm faptul că partea superioară a craniului a fost înlocuită de malformaţii produse de Cordyceps. Partea bună este că aceştia nu mai au ochi. De asemenea, ei nu aleargă foarte repede. Partea proastă este că se orientează prin ecolocaţie, graţie unui ticăit continuu şi terifiant care îi ajută să detecteze lumea din jur, întocmai ca liliecii. Clicker-ii nu pot fi ucişi cu mâinile goale.
Ultimul stadiu de evoluţie este Bloater-ul, un Clicker „pe steroizi” care are mutaţii Cordyceps pe tot corpul, scuipă spori periculoşi şi poate fi înfrânt cu greu.
Se observă aşadar că există o varietate de creaturi cu care Joel şi Ellie trebuie să se confrunte pe parcursul jocului. Dar nu întotdeauna infectaţii sunt inamicii lor. Luptele cu grupări de supravieţuitori sunt cel puţin la fel de periculoase şi trebuie abordate foarte inteligent.
„The infected are bad, but at least they’re predictable. It’s the normal people that scare me”
Datorită resurselor rare, vieţii ce nu se regenerează automat şi a inamicilor foarte puternici, jocul antrenează gândirea strategică, adaptabilitatea la situaţii neprevăzute şi găsirea de soluţii pentru situaţii de criză. De foarte multe ori decizia înţeleaptă este aceea de a evita o luptă prin furişare, sau de a distrage inamicii prin aruncarea unei cărămizi în direcţia potrivită.
Jocul este foarte dinamic, iar AI-ul inamicilor, în special al celor umani este unul încântător. Aceştia comunică între ei şi întotdeuana găsesc metode de a te lua prin surprindere. Chiar şi creaturile infectate găsesc cele mai bune căi pentru a-l înconjura pe Joel iar acest lucru sporeşte şi mai mult atmosfera periculoasă a jocului. Inamicii sunt periculoşi şi exploatează orice greşeală de poziţionare sau clipă de neatenţie.
Mai puţin plăcut este comportamentul AI-ului partenerilor de călătorie ai lui Joel, precum Ellie şi alţii (da, mai sunt şi alţii) care reuşesc uneori să strice atmosfera tensionată a jocului. Au fost cazuri în care Joel se furişa încet pe lângă câţiva clickeri, trecând cu grijă de la cover la cover cu mişcări line ale comenzilor de pe controller-ul de PS3, iar Ellie venea după el alergând (şi tropăind) cu toate forţele, iar apoi mai şi exclama ceva printre dinţi.
Mi s-a întâmplat chiar s-o văd pe Ellie ciocnindu-se efectiv de un clicker din cauza drumului şi momentului absolut inoportun pe care l-a ales. Din nefericire, lucruri de acest gen mi s-au întâmplat de mai multe ori pe parcursul playthrough-ului meu. Partea bună este că producătorii s-au gândit oarecum la asta: în astfel de situaţii inamicii îi ignoră complet pe partenerii protagonistului, aşa că aceste momente nu au nicio repercusiune în termeni de gameplay. Singurul personaj văzut de inamici este Joel. Dar chiar şi în aceste condiţii, într-un joc atât de bine realizat per total, astfel de momente rup tensiunea şi acel „suspension of disbelief” pe care toate celelalte elemente se străduiesc atât de mult să-l construiască.
Resurse, resurse nicăieri
Spuneam mai devreme că resursele sunt limitate. În The Last of Us există mai multe tipuri de resurse ce trebuie adunate şi utilizate cât mai eficient. Pe de o parte avem resurse necesare sistemului de crafting, care permite realizarea de cuţite, truse medicale, cocktail-uri molotov sau chiar bombe artizanale prin combinarea resurselor utile din rucsac, adică lame, alcool, zahăr, cârpe, materiale explozibile sau bandaje. Şi aici este nevoie de gândire strategică, dat fiind că există elemente care se pot crea din combinarea aceloraşi resurse. Alegi să creezi o trusă medicală sau un cocktail molotov?
Alte resurse extrem de rare şi importante sunt muniţiile, iar fiecare glonţ trebuie consumat doar atunci când chiar este imperios necesară folosirea unei arme de foc. Şi fiindcă am ajuns la capitolul arme, trebuie menţionat că pe parcursul jocului Joel reuşeşte să-şi umple rucsacul cu o colecţie impresionată de arme: cuţite, pistoale, arc cu săgeţi, shotgun-uri, mitraliere, puşti cu lunetă şi chiar un aruncător de flăcări, toate trec prin mâinile experimentate ale protagonistului.
Există şi o serie de arme albe ce pot fi ridicate din mediul înconjurător, precum ţevi de metal sau bucăţi de lemn iar fiecare dintre acestea au un număr limitat de utilizări până se dezintegrează. La tot pasul pot fi găsite şi cărămizi sau sticle goale ce pot fi folosite pentru a distrage atenţia inamicilor sau pentru a-i lovi.
Foarte importantă pe parcursul jocului este găsirea cât mai multor „unelte” – în realitate nişte puncte de upgrade. Ele pot fi utilizate pentru îmbunătăţirea unor caracteristici ale armelor (ataşarea unei lunete, mărirea cadenţei de tragere) sau ale echipamentului lui Joel, care îşi poate crea, de exemplu, teci pentru armele sale. Tecile sunt foarte importante pentru că permit trecerea rapidă de la o armă la cealaltă. Altfel, Joel trebuie să-şi dea jos rucsacul şi să caute armele înăuntru, iar timpul este foarte important atunci când 2 Clickeri aleargă spre tine cu poftă de sânge.
Prudenţa bate violenţa (deci e la fel de violentă)
Pentru fanii jocurilor stealth, The Last of Us vine cu câteva surprize. În primul rând, sistemul de cover este foarte bine implementat şi este unul complet automat. Atât timp cât Joel se află în poziţie de crouch şi îl “lipeşti” de un obstacol, el va şti să îşi ajusteze poziţia ca să beneficieze de acel obstacol. De asemenea, jocul conţine şi un fel de “detective mode” care poate fi activat oricând şi îi permite lui Joel să vadă inamici prin pereţi. Acest mod se numeşte Listen Mode şi subliniază faptul că Joel are un auz foarte bun care îi permite să localizeze inamicii de la distanţă.
Majoritatea întâlnirilor cu inamici pot fi şi este chiar recomandat să fie abordate cât mai “pe furiş”. În general porţiunile cu inamici sunt ca nişte mici nivele din Hitman, în care oponenţii au nişte căi de patrulă bine definite iar Joel trebuie să calculeze din timp fiecare mişcare în aşa fel încât să verse cât mai puţin din propriul sânge şi să consume cât mai puţină muniţie. În caz că lucrurile o iau razna, protagonistul îş poate utiliza armele sau poate alerga pentru a ieşi din câmpul vizual al inamicilor, care apoi vor începe să-l caute într-un mod realist şi plin de tensiune.
Varietatea situaţiilor de luptă este într-atât de interesantă iar luptele atât de satisfăcătoare încât nu exagerez când spun că dacă aceste momente ar fi pur şi simplu copiate şi încropite într-un joc de PlayStation Vita într-o manieră asemănătoare jocului Unit 13, ar rezulta un joc de peste nota 9 – chiar şi fără poveste, fără Ellie şi fără un timp foarte mare de joc. Atât de distractive sunt. Şi pot fi abordate într-o mulţime de feluri.
Prezentarea grafică a jocului este superbă şi stoarce toate capabilităţile consolei PlayStation 3, parcă prea bătrână pentru pretenţiile noii creaţii Naughty Dog. Nu numai tehnologia jocului face acest joc să arate atât de bine. O şi mai mare contribuţie o are design-ul nivelelor care este unul de tip „jos pălăria”. Mediile de joc sunt credibile, extrem de diverse (unde mai pui că jocul se desfăşoară de-a lungul mai multor anotimpuri) şi te fac să lingi televizorul şi să te rogi să existe o portare cu „mai mult HD” pentru PlayStation 4, care să permită rezoluţia 1080p şi un antialiasing decent.
Dincolo de campania single player, care în cazul meu a durat 17 ore dar poate dura şi 12 dacă jucătorul nu doreşte să exploreze fiecare părticică a nivelelor, The Last of Us conţine şi o secţiune de multiplayer numită Factions.
Factions, adică multiplayer
Factions încearcă să creeze un context pentru meciurile multiplayer din The Last of Us. Primul lucru ce trebuie făcut la intrarea în Factions este alegerea uneia dintre două facţiuni de supravieţuitori care se luptă pentru resurse în lumea post-apocaliptică. Această alegere nu va putea fi schimbată timp de 12 săptămâni in-game. În orice caz, alegerea facţiunii este una pur cosmetică şi nu are nicio implicaţie de gameplay (nu există diferenţe de abilităţi între cele două).
Fiecare meci jucat se contorizează drept o zi, iar scopul măreţ pentru care jucătorul se bate în timpul meciurilor este acela de a aduna resurse pentru grupul său de supravieţuitori. Grupul de supravieţuitori al jucătorului se măreşte pe măsură ce acesta adună mai multe resurse de pe hărţile de joc (de la inamici şi din cutii cu resurse, de exemplu). În cazul în care jucătorul nu adună destule resurse pentru a-şi hrăni toţi membrii, unii dintre aceştia se vor îmbolnăvi şi vor muri.
Pentru a oferi o experienţă personalizată, modul Factions din The Last of Us permite conectarea cu contul de Facebook al jucătorului, iar membrii clanului său vor lua numele prietenilor săi reali. Practic, modul Factions arată ca un fel de joc casual de Facebook combinat cu un shooter hardcore. Rezultatul este unul chiar reuşit. Odată ce ai intrat într-un meci ştii care este cantitatea de resurse de care ai nevoie pentru a-ţi menţine clanul sănătos, iar acest lucru îţi oferă o motivaţie pentru a lupta eficient.
Partea de joc hardcore este locul unde se desfăşoară efectiv acţiunea. Supply Raid şi Survivor sunt modurile de joc abordabile, iar ambele se desfăşoară în regim 4 vs 4. Marea diferenţă dintre cele două este că Supply Raid este un Team Deathmatch ce oferă fiecărei echipe 20 de respawn-uri, pe când Survivor este un Team Deathmatch mai tensionat, fără respawn-uri. Jucătorii pot folosi resurse de pe terenul de joc pentru a-şi crea arme sau kituri medicale la fel ca în componenta single-player şi pot folosi chiar şi Listen Mode din când în când (dar există şi abilităţi care te fac invizibil în Listen Mode-ul adversarilor).
Meciurile sunt în general tensionate iar echipele acţionează de cele mai multe ori împreună. Pline de disperare sunt şi momentele când un jucător este pus la pământ – el nu moare din prima, ci intră într-o stare de sângerare din care doar un alt coechipier îl poate scoate. Partea proastă este că starea de sângerare se poate termina subit prin moarte dacă un adversar îşi foloseşte din nou arma sau iniţiază un atac brutal melee. Cert e că modul Factions este foarte bine realizat şi oferă un nou unghi luptei pentru resurse în lumea prăbuşită prezentată de joc.
Concluzie
The Last of Us este unul dintre cele mai bine realizate jocuri lansate vreodată, nu doar pe PlayStation 3, ci pe orice platformă. Povestea este excelentă, cut-scene-urile sunt de o fineţe extraordinară, dialogurile şi efectele sonore te zbuciumă în fiecare clipă, design-ul nivelelor este monumental iar gameplay-ul este foarte rafinat. Toate aceste elemente crează o experienţă memorabilă şi mă determină să scriu un review cu mult mai multe superlative decât obişnuiesc să scriu. The Last of Us este un joc în care acţiunea, explorarea şi drama sunt prezente într-un echilibru perfect.
Ca o mică paranteză, Cordyceps există şi în realitate şi afectează în general insecte, cărora le schimbă comportamentul, le produce mutaţii corporale, le ucide şi împrăştie spori. Medicina tradiţională chinezească şi tibetană foloseşte această ciupercă în tratamentul diverselor boli la om sau chiar ca afrodiziac. Cu cât citeşti mai mult despre asta, scenariul din The Last of Us devine tot mai înfricoşător.
Foarte bun review-ul. Big like!