[Review] Assassin’s Creed Rogue

AC Rogue te pune în pielea lui Shay Patrick Cormac, inițial asasin pentru ramura colonială a acestora (Bingo! Aceeași ramură de care aparținea și Connor), dar care mai târziu, datorită unei serii de evenimente nu chiar plăcute pentru el, schimbă taberele și trece de partea templierilor. Așa cum sugerează și titlul, este vorba de un fugar. Acum, vă dați seama că asta are și consecințe, el fiind acuzat de trădare de către mentorul său Achilles (BingoX2! Același mentor pe care l-a avut și Connor). Shay este este vânat de foștii lui camarazi și prieteni și trebuie să se ascundă pentru a-și supravieţui. Dar asta ţine mult, căci odată ce schimbă taberele și începe să lucreze pentru templieri, Shay se hotărăște să devină vânătorul, nu vânatul.

Povestea din Rogue are legătură cu cea din AC 3, 4 și chiar din Unity (Un mare spoiler legat de Unity apare la finalul lui Rogue, deci pentru cei care au jucat Unity, Rogue nu trebuie ratat). Legătura o fac, cum am spus mai sus, personaje familiare pentru fanii seriei, precum Haytham Kenway, Achilles Davenport și Adéwalé care joacă un rol foarte important în desfășurarea poveștii.

Unul dintre punctele forte ale poveștii este existenţa micilor indicii pe care le primești din când în când despre celelalte jocuri. Modul în care Rogue face legătura cu celelate jocuri din serie ajută la înţelegerea universului atât de bogat în care se petrece acţiunea.

Mi-a plăcut felul în care Ubisoft l-au prezentat pe Shay și mi-a mai plăcut cum au reușit să mă facă să mă atașez de un templier, pe care până acum îi uram din adâncul inimii mele (inimă virtuală, bineînțeles), însă ceea ce nu mi-a plăcut este că au ales să spună povestea lui Shay în doar 6 secvențe (sau capitole) care nu au fost nici pe departe la fel de lungi ca în jocurile precedente, deci am simțit că am trecut prin poveste puțin prea repede. Noroc cu misiunile secundare care m-au ținut ocupat.

Ce era să uit, și mă bucur că nu am făcut-o, este interacțiunea ta din joc cu “lumea reală”, sau mai bine zis sediul Abstergo Entertainment, unde intri în rolul unui alt personaj, care odată ce accesează memoriile lui Shay eliberează din greșeală un virus în sistemul celor de la Abstergo. Trăiești un fel de Jocception, deoarece te joci un joc intr-un joc, într-un alt joc. Complicat nu? Ce ai de făcut la Abstergo nu e așa important – ai de reparat câteva calculatoare prin rezolvarea unor puzzeluri și de pornit câteva servere, tot prin intermediul unor puzzeluri, dar mai grele. Aceste secvențe, chiar dacă sunt acolo doar ca să lungească puțin timpul de joc sunt binevenite pentru că te ajută să înțelegi de ce mai marii templieri moderni de la Abstergo vor să pună mână pe amintirile lui Shay.

Gameplay:

Hai să începem cu ce nu mi-a plăcut la gameplayul din AC Rogue, pentru că e vorba de un singur lucru, după care o să putem discuta despre toate minunățiile care m-au ținut cu controllerul în mână vreo 2 zile. Deci, ce nu mi-a plăcut? Faptul că primele 2 ore din joc le petreci învățând mecanici din jocurile precedente, iar acest lucru a fost destul de enervant pentru mine și pentru cei care au jucat alte jocuri din serie, însă după această parte ceva mai greoaie totul merge foarte bine.

Rogue combină cam tot ce e bun din Assassin’s Creed 3 și Black Flag și aduce și elemente noi. Dacă ți-au plăcut luptele navale din 3 și 4, clar o să îți placă și cele de aici, căci sunt foarte asemănătoare. Există şi câteva modificări, precum faptul că acum nava ta poate fi atacată de alte nave și că echipajul inamic poate să sară pe nava ta, asta făcând luptele navale puțin mai grele și mult mai interesante. De asemenea, la fel ca în jocurile precedente poți aduna resurse pentru a-ți îmbunătăți corabia, pe numele ei Morrigan, și poți vâna pentru a-ți îmbunătăți echipamentul. Dacă îmbunătățirile aduse navei și atacarea altor nave mi s-au părut esențiale, îmbunătățirea echipamentului nu a fost aproape deloc necesară. Am terminat jocul fără mari probleme pe nivelul mediu de dificultate, deşi mi-am îmbunătăţit doar armura.

Altă asemănare între Rogue și jocurile anterioare este sistemul de luptă care este aproape neschimbat, diferența fiind făcută de câteva animații noi pentru Shay (care apropo sunt grozave), armele lui melee fiind un cuțit într-o mână și o sabie în cealaltă. Câteva adăugiri aduse arsenalului ar fi o pușcă care trage cu deja clasicele săgeți (un blowpipe fără blow) care adorm inamicii sau îi fac să o ia razna și, ceva mai special pentru perioada istorică în care se petrece jocul, un lansator de grenade.

Dacă în trecut, când luptai împotriva templierilor era destul de ușor să îi observi, acum nu mai trăiești cu acest lux, pentru că ai pe cap tot ordinul asasinilor care te așteaptă la fiecare colț de stradă, pe fiecare acoperiș, sau chiar în căpița de fân în care te așteptai mai puțin să îi găsești. Norocul lui Shay este că natura l-a înzestrat cu deja consacratul Eagle Vision, datorită căruia poți auzi șoaptele inamicilor tăi purtători de glugă și odată activat e destul de ușor să îi găsești.

Chiar dacă jocul este o combinație de elemente vechi și noi cu mici schimbări ici și colo, acesta nu e un lucru rău. Gameplayul este unul bun cu câteva mici lipsuri, dar are ceea ce îi trebuie unui joc bun. Cât despre buguri și probleme, am avut parte de doar două: prima la mână, în timpul unei misiuni de asasinare nu puteam să îmi ucid ținta, și a doua la mână, jocul s-a blocat total o dată, lucru care m-a speriat, mai ales că am auzit că pe unele console a făcut asta, iar posesorii consolelor nu au putut să mai scoată discul din consolă. Bine că nu a fost așa și în cazul meu.

Grafică și Sunet:

Din punct de vedere vizual pot să spun că Assassin’s Creed Rogue arată foarte bine, ducând consolele de generație veche la limită. Peisajele sunt foarte bine realizate, fie că vorbim de nordul înghețat sau de orașul New York, lumina și umbrele pică bine, iar animațiile sunt foarte fluide.

Totul bine și frumos până vine vorba de sunet. Voice acting mai exact. Singurul personaj despre care pot să zic că este bine interpretat este Shay. În afară de el, toate personajele secundare îți vor lasă un gust amar sau mai bine zis îți vor zgâria timpanul. Alt lucru pe care îl am de obiectat și care m-a scos pur și simplu din sărite este că Edward, Connor și Shay fluieră exact la fel – e doar un mic detaliu, dar nu am putut să nu-l observ și asta chiar nu mi-a plăcut. Coloana sonoră este totuși salvată de cântecele marinărești pe care le cântă echipajul tău, acestea fiind alcătuite de cele din Black Flag, alături de câteva noi.

Concluzie

Assassin’s Creed Rogue are momente în care te face să simți că joci un AC 4.5, dar acele momente trec repede și îți aduci aminte că e un joc diferit care are doar elemente asemănătoare. Dacă ești fan al seriei nu ar trebui să treci cu vederea Rogue, mai ales dacă Unity te-a dezamăgit.