[REVIEW] Assassin’s Creed Unity

Când am făcut cunoștință cu seria Assassin’s Creed era într-o vară însorită. Am băgat discul cu primul joc în PS3 și am început să joc “Crezul Asasinului”. Nici măcar o clipă nu mă gândeam că acesta avea să fie startul uneia dintre cele mai mari și de succes francize din istoria gamingului. Dar iată-ne astăzi, după ce am trecut prin Florența renascentistă, prin Constatinopol, prin coloniile americane și prin Marea Caraibelor, că suntem la 7 ani de la lansarea primului titlu. Șapte ani în care am vânat Merele Edenului, am intrat în Animus, am căutat căciulă lui Burebista și am asasinat sute și sute de templieri ce ne voiau străngulați, împușcați sau înfipți în vârf de băț. Dar Ubisoft nu este încă pregătit să ne prezinte sfârșitul asasinilor, așa că anul acesta primim două jocuri Assassins Creed în loc de unul: Assassin’s Creed Rogue și Assassin’s Creed Unity, care este și subiectul review-ului meu de astăzi.

Cum Ubisoft este o companie de origine franceză, ei s-au gândit să aducă franciza lor de suflet în patria mamă și să ne dea pe pâine (pe franzelă, pardon; că tot suntem în Franța) Revoluția Franceză (că na, dacă aia Americană le-a adus profit de ce să nu încerce și cu altele; în ritmul asta așteptăm Revoluția din 89′ să apară în următoarele jocuri). Însă de ajuns cu marketing-ul și cu Ubisoft! Înainte să trec la joc o să va spun că Unity miroase din toate părțile a parfum franțuzesc,  iar acesta este un lucru bun. Dar dacă vreți să mirosiți și voi acest parfum și să aflați ce asasinează Arno în Orașul Iubirii… va sfătuiesc să aruncați un ochi mai jos.

httpv://www.youtube.com/watch?v=41Y8t1IBTlA

Poveste

Dacă în titlurile precedente i-am controlat pe Altair, legendarul asasin, pe Ezio, italianul cel amoros, pe Connor, indianul talpă-iute și cel mai recent pe Edward, jefuitorul de bărcuțe, Ubisoft ne lasă să îl controlăm de această data pe Arno Victor Dorian, un tânăr parizian șarmant și la fel de letal ca și strămoșii săi asasini. Povestea lui Arno începe în Parisul secolului 18 când acesta era copil și împreună cu Elize, prietenă lui se jucau și explorau împrejurimile. Din motive necunoscute, tatăl lui Arno este găsit mort, iar Arno rămâne “singur pe lume” (referire inteligentă la o altă operă franceză), fiind adoptat de o familie de templieri nu tocmai prietenoasă.

Dăm fast-forward câțiva ani și îl găsim pe Arno mare, voinic și la fel de cuceritor ca bătrânul Ezio. De ce este așa cuceritor? Deoarece Elize din prietena cea mai bună s-a transformat în acești mirifici ani într-un interes amoros pentru al nostru viitor asasin. În urma unor evenimente nefericite, Arno este prins și dus în Bastilia, celebra închisoare franceză. Aici băietul nostru învață tainele asasinării și ale evisceratului de templieri, iar Căderea Bastiliei (eveniment marcând în Revoluția Franceză și evidențiat bine și în joc) este ocazia perfectă pentru Arno să scape și să se alăture asasinilor. De aici începe aventura pariziană: conspirații, artefacte antice extrem de puternice și bineînțeles templieri, mulți templieri.

Ca acuratețe istorică, Unity nu dezamăgește deloc și ne arată încă o dată că seria AC este un bun profesor de istorie.

Personajele sunt conturate minimalist, astfel încât este destul de greu să rezonezi cu Arno și motivațiile sale. Elize de la Serre, interesul “nostru” amoros este al doilea personaj de interes, iar relația sa cu Arno este un deliciu. Drăguța de Elize este templier, iar Arno este în tabără opusă, conflict similar cu cel din celebra piesă de teatru “Romeo și Julieta”. Restul personajelor de suport sunt figuri marcante din Revoluția Franceză, precum Napoleon Bonaparte, Maximilien de Robespierre sau Marquis de Sade. Acestea nu sunt la fel de memorabile precum cuplul mai sus pomenit.

Deși per total povestea jocului mi-a plăcut, am găsit o asemănare destul de mare cu cel de-al doilea titlu al seriei. Clișeul băiatului șarmant care rămâne fără familie și mânat de răzbunare se alătura frăției asasinilor este prezent din plin în Unity, incipitul fiind aproape identic cu cel din Assassin’s Creed 2. Nu de puține ori era să îl confund pe Arno cu Ezio din Florența, cei doi având cam aceleași trăsături definitorii: carismă, curaj, naivitate și lista poate continua. Cu excepția accentului, cei doi ucigași de templieri seamănă destul de mult.

Pe parcursul poveștii vei găsi și momente moarte, dar și câteva momente neașteptate. Mi-a atras atenția în mod special secvența de început a jocului care servește și ca poveste de background pentru joc, dar și ca explicație cât se poate de istorică a celebrei zile de Vineri 13 (13 octombrie 1307). În cazul în care nu știți despre ce este vorba dați fugă la Wikipedia și aflați. Vorbesc serios! Dacă ați terminat cu Wikipedia puteți continua lectură.
Trebuie să vă amintesc că jocul are și o poveste principală ce se desfășoară în zilele noastre, în care personajul principal, angajat Abstergo, intră în Animus și retraieste amintirile asasinilor. Sincer să fiu de când Desmond a ieșit din peisaj, acest fir narativ “principal” nu mi-a mai atras atenția mai deloc, limitându-mă la ce are de oferit povestea din interiorul Animusului.

Este povestea lui Unity o capodoperă? Clar nu. Firul narativ are momente moarte, momente previzibile și destule clișee, dar efectiv te ține lipit de ecran și te face să vrei în continuare să joci și să afli ce se întâmplă cu Arno, cu Elize și cu restul personajelor.

Gameplay

În termeni de gameplay jocul de față este aceeași mâncare de pește cu celelalte titluri din serie – Assassin’s Creed Unity vine cu aceeași formulă action-adventure open-world cu despicat templieri și cocoțat pe clădiri. Deși ei zic că avem un combat îmbunătățit pot afirmă că nu este chiar așa îmbunătățit. Arno se poate luptă cu mai mulți inamici că și în titlurile precendente, are mișcări îndeajuns de fluente, însă m-aș fi așteptat la un sword-play la fel de rapid că în Shadow Of Mordor, știți voi… jocul acela care împrumuta multe aspecte din gameplay-ul seriei Assassin’s Creed. Arno are un arsemal de invidiat pentru a-și dezmembra oponenții: aici amintim săbii, topoare, pistoale fel de fel, bombe și alte jucărioare primite cadou sau căpătate pe parcursul jocului. O adăugire notabilă este Phantom Blade, o combinație dintre celebrul Hidden Blade și o mini arbaletă, pe care Arno o va folosi atât melee cât și ranged.

Cățăratul și săritul de colo colo prin oraș este și el “îmbunătățit”, asasinul nostru căpătând mai multe animații și mai multe posibilități de a parcurge nivelul făcând parkour. Înțeleg că băieții de la Ubisoft vor multe animații life-like, dar câtă vreme în titlurile precedente, mecanică de free-run nu era atât de bine implementată (ea neascultand mereu comenzile jucătorului), nu văd de ce s-au chinuit să creeze mai multe modalități de cocoț, în loc să repare ce era stricat și să facă experiența de joc mult mai plăcută.

Single-playerul, care are o durată de 15-16 ore, este alcătuit din multiple misiuni care te pun să asasinezi templierul x, să urmărești templierul y și lista poate continua. Nu pot spune că Unity vine cu ceva inovativ pe partea de gameplay cu excepția faptului că acum orice misiune de asasinare poate fi abordată în mai multe feluri, lucru care mi-a plăcut destul de mult (fie ești un silent assassin, fie o iei pe ei pe mama lor, fie ești eu și îmbini stealth-ul cu melee-ul).

De asemenea a fost introdus un sistem de skill-uri care pe mine unul m-a călcat pe nervi: vrei să omori doi inamici în același timp? Ai nevoie de skill. Vrei să te ascunzi pe o bancă? Ai nevoie de skill. În celelalte jocuri din serie aceste acțiuni erau disponibile de la început fără alte bătăi de cap.

Dacă va amintiți coșmelia de vară a lui Ezio din AC2, aceasta de întoarce sub formă unei cafenele de teatru numită ingenios Cafee Theatre, loc pe care Arno îl poate împopoțona cu fel de fel de obiecte găsite pe parcursul jocului.

În anumite instanțe, Arno va fi “teleportat” în altă perioadă istorică. Aceste misiuni sunt destul de scriptate, dar adaugă o nuanța plăcută jocului. Din păcate nu se îmbină deloc cu povestea – m-au făcut să mă întreb de ce Arno nu se sperie în timp ce niște avioane naziste trag în el. Dar poate sunt eu prea pretențios.

Parisul este un oraș minunat plin cu tot felul de misiuni, enigme și lucruri de cumpărat. În linii mari: nu o să te plictisești prea repede în universul creat de cei de la Ubisoft.

Multiplayer

Încă de la Brotherhood am susținut că seria Assassin’s Creed nu avea nevoie de multiplayer, campania single fiind atracția principală. Cu toate acestea am jucat multiplayerul competitiv din celelalte jocuri și pot spune că m-au prins până într-un anumit punct. Cu toate acestea însă, Unity renunță la multiplayerul competitiv în favoarea unui mod co-op de până la patru jucători(idee de co-op ce ne-a fost băgată pe gât încă de la anunțul oficial). Ce este acest co-op?

E simplu. E Assassin’s Creed în patru oameni. Cam tot ce poți face singur, poți face acum împreună cu alți 3 tovarăși cu glugă. Toate mecanicile funcționează la fel că în single-player, lucrurile bune fiind la loc de cinste, iar lucrurile frustrante fiind și ele acolo. Misiunile co-op sunt interesante și suficient de lungi, dar nu pot spune că sunt suficient de distractive că să te țină cu orele în joc, lucru pe care multiplayerul celorlalte jocuri AC o făceau.

Grafică și sunet

Capitolul la care AC Unity trebuie atât încoronat cu cea mai prestigioasa coroană, cât și trimis la ghilotină în față catedralei Nôtre Dame. De ce spun asta? Deoarece Unity arată superb. Fiecare obiect, personaj și clădire sunt modelate și texturate minunat. Iluminarea dă o savoare unică jocului, iar direcția artistică se cufundă în acea perioadă istorică. Fie că vorbim de monumente precum Nôtre Dame sau palatul Versailles, fie că vorbim de piețele mari populate de sute de NPC-uri, noul joc al celor de la Ubisoft Montreal arată minunat și ne dovedește că am trecut cu adevărat la next-gen. Interiorul clădirilor a primit și el o atenție sporită, ele aratând impecabil și punând în contrast diferențele dintre burghezie și orășenii săraci.

Pe de altă parte, Unity este cel mai prost optimizat joc din serie. Nu numai că are sute de bug-uri enervante, dar din acele 30 de fps-uri cinematice promise de Ubi, în unele momente ajunge scade la 25 de cadre, lucru care te scoate din imersiune. Ubisoft lucrează intens pentru a rezolva aceste probleme, dar câtă vreme au pretenții de mari dezvoltatori, consider că o optimizare decentă trebuia implementată înainte de launch day, nu prin patch-uri post-lansare.

Cât despre sunetul jocului, acesta este ireproșabil. Coloană sonoră este din secolul 18 și te face să te simți acolo, în inima Parisului unde revoluția plutește în aer. Vocile și interpretarea personajelor sunt și ele la un nivel godlike, iar accentele sună plăcut pentru urechea stimatului jucător.